Prostii si Sfantul Blog

Avand in vedere ca tocmai am vazut spectacolele "Dineu cu prosti" (regia - Ion Caramitru) si "Prostii sub clar de luna"(regia - Alexandru Robert Nagy) m-am gandit sa dezvolt putin subiectul. De ce? Te intrebi "de ce?"? Simplu! E atat de simplu! Pentru ca insasi lumea in care traim este una plina de prosti! E foarte mare concurenta si sunt atat de multi.... unde intorci capul dai de ei! In seara asta am realizat ca nu are rost! NU! Nu are rost sa te enervezi din cauza lor! Care mai de care isi expun inteligenta, vor sa-ti demonstreze ce mari sunt ei! Cat de interesanti, cat de smecheri, cat de capabili sunt ei domnule! Iar... "laudele" pot contiuna ore in sir dar ma voi opri aici pentru ca nu merita! Oricum ei se umfla prea mult in pene si singuri, nu au nevoie de agitatori. Bine inteles, cand sunt stimulati e si mai bine! Dau tot ce au mai bun din ei! In mai putin de un minut iti pot ruina o seara intreaga, iar tu, tu care incerci sa ai o discutie ca de la om la om cu ei nu faci alt ceva decat sa te uuumpli asa, aiurea, de nervi si nu ai pe cine sa ti versi, sau, poate ai, dar esti constient ca nu are rost sa-ti versi nervii pe pe cei din jur! Nu, chiar nu are rost! De ce sa te certi cu oameni normali din cauza unui prost sau unei proaste? E chiar ilogic! Eh... Uite un motiv bun pentru care s-a inventat BLOGUL! SFANTUL BLOG! Locul unde te descarci, unde nu exista limite, unde scrii si scrii, unde pur si simplu esti tu! Da... Chiar tu! Blogul este locul in care esti in siguranta, locul in care spui tot ce ai pe suflet, locul in care te descarci si o iei de la capat cu un calm al dracului de bine stapanit! Un calm care nu e deloc calm! E o stare trecatoare, ciudata, in care treci de la ura, nervi si tipete la creatie, la scris, dai tot ce ai mai bun din tine si incetul cu incetul ajungi sa scrii tot ce se poate mai frumos pe lumea asta! Ajungi la exteriorizare. E mare lucru sa iti poti spune sentimentele in fata multor oameni, sa scapi de nervi si sa ii transformi in creatie. Sa ii transformi intr-o stare greu de exprimat in cuvinte. Tot ce vrei sa faci e sa scrii... si sa scrii... si sa scrii... si sa...

Dupa un timp deschizi ochii... de tine depinde dupa cat timp!

Nici nu mai tin minte cand am postat ultima data ceva pe blog. Tot ce-mi aduc aminte e ca era noapte si eram trista (ca si acum cateva ore de altfel). Nici macar motivul tristetii nu mi-l mai amintesc iar asta e bine pentru ca in viata trebuie sa invatam din ce e rau dar sa pastram doar ce e bine.

Dar gata cu tristetea, melancolia, plansul si toate celelalte stari! Cu toate ca suferinta nu dispare asa de usor, cu timpul, se va duce si ea... Vor ramane doar amintirile frumoase si imaginea a 2 copii ce se iubeau candva. Acea iubire sincera si pura la care toata lumea viseaza. Fericirea din ochii amandurora cand se priveau, miile de juraminte, promisiuni ce urmau a fi incalcate.

Fericirea e relativa!

In seara asta nu stiu ce mi-a venit sa ma uit pe blogul cuiva. Am citit o postare, am mai citit inca una, inca una si tot asa. Efectiv am fost "prinsa" in acel blog. De vreo saptamana sunt intr-o stare de tot rahatu' din care am crezut ca n-am sa ies prea curand. Astazi insa mi-am schimbat brusc starea. Mi-am dat la o parte valul de ceata din fata ochilor. Odata cu fiecare rand pe care il citeam se mai clarifica o idee si incepeam sa-mi aduc aminte cat de frumos era cand eram doar eu... EU cea fara cacaturi de genu "nu mai fac aia pt ca il deranjeaza" "nu-mi mai iau tocuri ca sunt inutile" cu toate ca le-am ales impreuna.

Eu? Hmm... Eu acel copil inocent pe care toata lumea il iubea si de care toata lumea intreba cand lipsea de la scoala, care le zambea tuturor, caruia ii placea sa se plimbe, care iubea natura, animalele, iubea sa-i culeaga mamei in fiecare zi flori, nu erau cine stie ce flori dar adoram zambetul primit in schimb, acel copil care, atunci cand a crescut, cand si-a dat seama ca a venit timpul sa nu mai fie doar un copil si s-a maturizat, fortata poate si de cei din jur dar care avea idei si idealuri, pe care nu-l puteai convinge sa-si schimbe mentalitatea, stilul vestimentar, inghetata preferata s.a.m.d.!

Imi era dor... Asa de dor de mine! Abia acum realizez cat de mult m-am schimbat. Am devenit, odata cu trecerea timpului, mai rau decat un robotel. Aceleasi obiceiuri, aceleasi mesaje, aceleasi locuri, aceleasi momente, aceeasi zi repetata la nesfarsit. Dar ce s-a intamplat cu copilul ce era odata? unde a disparut? E aici! sau cel putin trebuie sa fie. M-am pierdut in relatii pasagere. Am iubit si am fost ranita. Am avut incredere si am fost mintita. S-a intamplat doar pentru ca asa a fost sa fie. Am invatat multe lucruri si mi-am dat seama ca viata trebuie sa fie ceva cu adevarat interesant, ca trebuie sa ai puterea sa zici da sau nu. Sa iei initiativa atunci cand consideri. Daca nu o faci poate nu vei mai avea o a doua sansa.

Sa gandesti pozitiv! Sa zambbesti in fiecare minut indiferent de starea in care te aflii! Si, cel mai important, SA FI TU! Asculta sfaturile celor din jur, ia aminte la ele dar nu le aplica intocmai. Pune in balanta ceea ce crezi tu ca e bine nu doar ce ti se spune ca e bine si ia o decizie abia dupa aceea.

Ma duc sa ma intind in pat desi nu cred ca voi reusii sa adorm prea curand. Si probabil voi scrie mai des pe blog:).

Noapte buna! Si ii multumesc persoanei care mi-a "deschis" ochii (impropriu spus... ma rog) in seara asta datorita postarilor, cu toate ca, el nu stie asta.

O seara cu luna plina...

"Se spune ca atunci cand este luna plina ai insomnii, iar gandurile rele isi gasesc mai usor calea catre tine. Luna este paznicul Terrei, este mereu alaturi de ea, iar energia pe care o transmite ne influenteaza mai mult sau mai putin in functie de nivelul de sensibilitate pe care il avem."In noaptea asta a fost luna plina, starea de melancolie, schimbari bruste si ciudate de stare: cand am fost prea trista cand prea fericita. Cu siguranta e vina muzicii pe care am ascultat-o... sau poate ca nu... poate ca nu muzica e cea care imi trezeste atatea amintiri ce pana ieri nici nu mi treceau prin minte... poate e de vina plecarea ta... deja ma simt atat de singura iar tu nici n-ai plecat... o saptamana fara tine... fara sa-ti aud vocea... fara sa te vad... sa te tin in brate... sa-ti spun cat de mult te iubesc... fara zambetul tau... Va trece greu saptamana asta dar poate ca e mai bine asa, poate e mai bine sa mai stam si departe uneori ca sa ne dam seama cat de mult ne iubim, sa ne dam seama ca unul fara altul nu ar fi la fel. Scriu si brusc ma invadeaza amintiri prafuite odata cu trecerea timpului, un aer rece vine de afara si brusc mi-aduc aminte primul nostru sarut, de data ma trec fiorii, ce mici si inocenti, plini de speranta si in cautarea adevaratei iubiri eram. De ce uneori am impresia ca ti-ai pierdut speranta, uneori simt ca esti la fel ca la inceput, ai aceeas scanteie in ochi... alteori insa parca nici nu esti tu.. Orice ar fi insa stiu ca stii si ca simti lafel... stiu ca orice s-ar intampla va fi bine! De cand n-am mai scris pe blog... din nou acelas aer rece intra mai timid ca prima data in camera, trece usor prin perdea si ajunge la mine, din nou ma navalesc amintirile si acum imi aduc aminte... inca cateva zile si facem 7 luni de cand a inceput iubirea noastra, arunc o privire catre ceas. E 5 fix. Cat imi doresc acum sa te iau cu mine in lumea amintirilor, sa ne amintim ce frumoasa e viata, mai ales viata traita impreuna, insa tu dormi, esti in lumea viselor probabil. In cateva ore vei fi deja treaz iar eu deabia ce ma voi duce la culcare. Deja e duminica iar tu marti pleci, in playlist canta andra... din nou tristetea se abate asupra mea din nou devin melancolica, incerc sa scap de starea asta dar nu pot... e ceva ce ma opreste sa zambesc... abia astept sa te intorci. Va fi o saptamana luuuungaaa, sper ca nu si melancolica... te iubesc... noapte buna sau... neatza? in fine... ma duc sa dorm! pa

Ce as putea spune despre mine...